Cum să pici spectaculos examenul pentru permis în Iași, cu 42 de puncte

O poveste de fix acum 10 ani, celebră printre prietenii mei, dar pe care nu cred că am spus-o aici, spre învățătură de minte și altora (menționând că între timp am ajuns deja șofer vechi)

Am picat examenul la școala de șoferi. Dar măcar l-am picat spectaculos, adunând 42 de puncte de penalizare în 300 de metri (erau suficiente 21 de puncte, ceea ce înseamnă că am picat după vreo 10 metri de mers). După prima ședință de conducere, am zis că-i o banalitate. Tre’ să fii prost ca să nu-ți iei carnetul. Apoi am văzut că nu-i chiar așa de banal să frânezi brusc în fața pietonilor zăbăuci care-ți răsar din tufișuri și traversează în fugă. Pe la ședința a zecea, după ce-am ucis cu sânge rece motorul, de vreo cinșpe ori, într-un ambuteiaj, am început să am unele îndoieli. După ultimele trei ședințe: „Schumacher, tată! Să iau eu sala, că n-am probleme la stradă!“. Parcări în rampă cu spatele, intersecții nasoale, schimbat viteze cu lejeritate de maestru. M-am surprins – și pe mine, și pe instructor – cât de bine conduc.

Am luat sala. Am fost și-am ras o cafeluță. Am mai fumat un pachet de țigări, l-am mai încurajat pe unul, pe altul, am mai ras un Red Bull și pe urmă ne-au chemat să ne zică de unde plecăm la stra­dă.

Primul șut la sub­conș­tient: nu din Copou (cum mă anunțase instructorul și cum mă pregătisem eu sufletește), ci de la Gara In­ternațională. Acolo era un trafic din ăla mișto, cam ca ăla din sensul giratoriu de la Universitatea din București, în vremea prânzului.

Am început s-aștept. Eram singurul care trebuia să dea cu examinatorul cutare, care nu venise încă. Am stat pe niște scări și mi-am imaginat fiecare mișcare, asigurările, curbele, cam cum fac piloții de Formula 1. Apoi am stat de vorbă cu un distrus de vreo 40 de ani care tremura ca varga. Dădea a cincea oară (al doilea șut la sub­conștient!). Zic: „Om bun, stăpâ­nește-te! Și eu am emoții, dar mă abțin, nu tremur în halul ăsta!“. Fie avea ceva de profet în el, fie doar tremuriciul îl făcea să arate ca atare, dar mi-a spus-o cu voce tulbure, ca de pe altă lume: „Ai să vezi cum o să tremuri și tu!“. Cârpă, mi-am zis, și l-am lăsat în pace. Cât am plecat până la baie, probabil că mi s-a dus vorba că-i oblojesc pe afectații psihic. S-au așezat pe lângă mine, le-am împărțit țigări, iar ei au început să mi se confeseze cum au căzut prima dată, cât de neserioși sunt instructorii, câte capcane îți întind: „Da’ oare luăm?!“. Bineîn­țeles că luăm, i-am liniștit.

Examinatorul meu nu mai venea. În schimb, veneau alți examinatori, cu câte patru nenorociți în mașină și, la coborâre, le înmânau mândru dosarele: „Respins! Respins! Respins! Respins!“. O se­rie de șuturi la subconștient! M-am dus la un chioșc să-mi iau o cafea. Am lipsit între 3 și 5 minute. Când am revenit, l-am văzut pe instructorul meu alergând de nebun printre mașini și arătându-mi pumnul: „Te-omor! De-o oră te-așteaptă domnu’ examinator!“.

Dacă ar fi purtat cagulă din aia de călău, domnu’ examinator mi s-ar fi părut că are o față mai prietenoasă și mai înțelegătoare. N-a zis nimic. I-am pasat profetului paharul cu cafea, care l-a apucat tremurând și mi-a cerut o țigară de adio. I-am dat-o și-am intrat în ma­șină. Mi-am reglat scaunul, oglinzile, mi-am pus centura de siguranță. „Ce număr are mași­na?“, m-a întrebat examinatorul. Mai degrabă îi puteam spune numerele câștigătoare la loto de săptămâna viitoare. A coborât furios și s-a uitat la spatele mașinii. A revenit și a început să-mi explice că trebuie să traversez, din țeavă, cele șase benzi ale străzii pe care se circula bară la bară… Eu tocmai mă asiguram stânga-dreapta și el a țipat: „Uită-te la mine, că n-ai să știi pe unde mergi!“.

Un tunel oranj mi s-a deschis în fața ochilor și prin el au început să mă izbească tot felul de ima­gini, situații, sfaturi, reguli de circulație de care avusesem parte de când m-am apucat de condus. O ceață deasă mi s-a așezat în fața ochilor. „Să nu plec cu frâna de mână!“, atât am fost în stare să cuget. Acum, eu cu instructorul n-am lucrat mai deloc cu frâna de mână. Mi-a spus că n-am eu trea­bă cu ea, că noi n-o folosim, doar să am grijă ca la examen să nu plec cu ea. Ce nu mi-a spus e că atunci când a tras mașina pentru pornire, a eliberat și frâna de mână, ca să plec mai ușor. Eu, bazat că frâna e lăsată în poziție de oprire, am tras-o și-am plecat. Simțeam eu că ambreiajul tremura dubios și, evident, am început să tremur și eu – profeția! – din piciorul stâng. Până m-am dumirit că am tras ca boul frâna de mână, în loc s-o eliberez, mi-a murit motorul. Cum știam care-i punctajul de penalizare pentru asemenea greșeli, mi-am dat sea­ma că-s deja picat. Am mai mers puțin pe o străduță și am parcat la primul loc liber pe care l-am găsit între două mașini. „Respins cu 42 de puncte!“, mi-a spus examinatorul victorios, de parcă mi-ar fi făcut vreo surpriză.

Am coborât, am venit acasă, m-am așezat în pat și n-am mai scos un cuvânt până a doua zi di­mineața.

No Comments Yet.

Leave a comment