Pe net scrie că mărţişorul e o podoabă cu şnur alb-roşu purtată doar de români şi de unele popoare învecinate în luna martie, ca un simbol al venirii primăverii; nu putem face din el, aşadar, brand de ţară, că ne mai confundă lumea cu bulgarii sau sârbii. În plus, există produse mai atractive pe care tot doar românii şi alte popoare învecinate le folosesc tot anul, nu numai în martie - de exemplu, berea la pet. Mărţişoarele sunt însoţite de mici atenţii; berea la pet este însoţită de mici.
O legendă spune că Mărţişorul era un viteaz care a luptat să elibereze Soarele din captivitatea iernii şi s-a rănit / o fată frumoasă, numită Primăvara, care a încercat să scoată ghiocelul din zăpadă şi s-a zgâriat (un ghiocel altoit cu cactus?); în ambele cazuri, sângele roşu curs pe zăpada albă a determinat combinaţia de culori folosită la şnururi. Dacă pe vremea viteazului respectiv ar fi existat bere la pet, bănuim că omul ar fi renunţat la luptă, iar şnururile de azi ar fi făcute dintr-un fir alb şi unul galben.
Unii pretind că mărţişorul ar fi rămas de la romani, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi de martie, luna zeului Marte. Pare logic că romanii, în loc să ne lase ceva important, civilizaţie, drumuri, apeducte, au preferat mărţişoarele, care n-au valoare şi sunt consumabile: dacă le stricăm, le pierdem sau ni se fură nu-i mare pagubă, că sunt pline tarabele! Strămoşii noştrii purtau mărţişoarele, apoi le atârnau de crengile pomilor, să dea rod bogat; deoarece etnografii nu pomenesc nimic despre atârnarea mărţişoarelor pe ogoare, să fie recolta bogată, bănuim că preocuparea principală a strămoşilor era distilarea fructelor la căzănel.
Specificul local iese în evidenţă şi în cazul mărţişoarelor: în Dobrogea, ele se poartă până vin primii cocori, apoi "se aruncă în aer, să aducă fericire"; sperăm că se aruncă în aer doar de pirotehnişti, în poligonul special amenajat, nu de orice gospodar care toarnă apă peste carbid sau dezgroapă din curte obuze neexplodate. În Transilvania, mărţişoarele nu se leagă de pomi, ci de coarnele vitelor, ca să sperie duhurile rele; bănuim că era una dintre glumele preferate făcute soacrelor de ginerii lor, care le trimeteau cu mărţişoare în grajd, să le agaţe în coarne taurilor. Pesemne că strigătul "Ole!" al toreadorilor spanioli are legătură cu strigătul doamnelor, "Aoleu!", fapt care arată încă o dată originea latină comună a celor două naţii.
